Unele cuvinte, rostite fără discernământ de oamenii din preajma noastră, reprezintă o povară pe care mulţi dintre noi o purtăm, o viaţa întreagă, ca nişte posomorâți sisifi.
„Eşti un copil leneş, delăsător”, i s-a spus colegului meu de bancă, din clasa a noua, chiar de către părinţii lui, oameni pefecţionişti şi extrem de autoritari, care nu acceptau faptul că fiul lor primise mai multe note mici, la începutul anului şcolar. Nu le-a trecut nicio clipă prin gând că, poate, ei sunt de vină pentru rezultatele lui modeste, întrucât i-au impus să urmeze cursurile unui liceu teoretic, deşi el îşi dorea să studieze la un liceu de arte. Pentru a-şi mulțumi părinţii – care îi reproşau adesea că îşi sacrifică viaţa pentru el şi, ca atare, ar trebui să fie răsplătiţi pentru efortul lor – a continuat cursurile liceului teoretic, iar apoi cursurile Facultăţii de Drept, devenind un modest avocat, cu toate că ar fi putut deveni, dacă i s-ar fi permis să-şi urmeze vocaţia, un apreciat pictor.
„Prea timidă!”, “N-are talent!” – sunt cuvinte care, rostite cu impulsivitate, au tăiat aripile unor copii care voiau să zboare. Poate că unii dintre aceşti copii au încetat să mai spere că visul lor poate deveni realitate, poate că unele cuvinte au fost rostite prematur… Poate că ea, fata de opt ani, care urcase pentru prima dată pe o scenă, pentru a interpreta un rol principal dintr-o piesă de teatru, nu era timidă, ci avea emoţii, fiindcă se afla în faţa unui public mult mai mare decât era obişnuită. Poate că el, băiatul care se afla în faţa unei comisii ce urma să evalueze cât de bine cântă, era foarte talentat, dar incapabil să interpreteze o melodie care-i fusese impusă şi pe care el nu o agrea deloc. Poate că, dacă li s-ar fi dat măcăr a doua şansă, ar fi avut ocazia să demonstreze cât de talentaţi sunt.
„Este o fetiţă rea şi răsfăţată”, i s-a spus prietenei mele, pe când era în clasa întâi, de către o colegă. Deşi era prezentă, învăţătoarea nu a intervenit, ba chiar a avut un surâs victoris – în sfârşit, cineva „o pusese la punct” pe eleva indisciplinată care o deranja permanent. Prietena mea nu era nici rea, nici răsfăţată, ci doar hiperactivă. Nu era ceva ce îşi dorea, era ceva ce nu putea controla, iar adultul responsabil, învăţătoarea, nu încerca niciun moment să o ajute să depăşească aceasta stare.
Cine sau ce ne dă dreptul să etichetăm oamenii? De ce, uneori, alegem să descurajăm, să rănim, să jignim anumiți oameni pe care poate că nu îi cunoaștem suficient de bine? Conștientizăm noi, oare, ce impact, ce consecințe, pozitive sau negative, au vorbele noastre asupra celor din jur?
Unele cuvinte pot alina suferința cuiva, altele o pot provoca, depinde de fiecare dintre noi pe care le alegem la un moment dat. Prin ele, cuvintele, aceste daruri minunate pe care le-am primit noi, oamenii, putem să influențăm în mod pozitiv, să vindecăm răni ale sufletului sau putem să otrăvim, încetul cu încetul, viața cuiva.
