„Niciodată nu este prea târziu să-ți transformi visul în realitate.“

(Ne)Fericiți

de

Unii oameni nu se mulţumesc niciodată cu ce au în buzunare sau în suflet. Fie se lamentează că nu au suficienți bani pentru un concediu spectaculos, fie se plâng că se plictisesc, întrucât viaţa lor nu este palpitantă, ci dominată de rutină. Ori își doresc o casă mai spațioasă sau o mașină mai performantă, ori suspină zi de zi, tânjind să fie protagoniştii unei mari iubiri. Și, chiar dacă la un moment dat aceste visuri s-ar transforma în realitate, mulți dintre cei care acum sunt triști pentru că „nu posedă”, pentru că „nu au”, tot nu ar fi fericiți. De ce? Pentru că multe dintre aceste mocnite nemulţumiri se nasc din faptul că tot timpul se compară cu alţii despre care ei cred că sunt mai bogaţi sau mai norocoşi. Pentru că fericirea nu depinde neapărat de cât de multe ai sau vei avea la un moment dat.

Cei mai mulţi dintre noi suntem prizonierii lui „dacă” : „dacă aş avea un job mai bine plătit, sigur aş fi mai fericită”,  „dacă aş fi mai tânără, aş avea curajul să-mi găsesc fericirea în altă ţară”, „dacă aş fi mai slabă, sigur aş avea o relaţie şi, astfel, aş fi mai fericită”… iar anii trec, iar noi nu realizăm că mulţumirea sufletească, adică fericirea, depinde mai ales de cât de mult ştim să apreciem ceea ce avem sau ceea ce suntem.

Cunosc oameni care îşi dedică tot timpul serviciului, irosind astfel momentele pe care ar putea să le petreacă alături de familie. Motivaţia lor? Muncesc de dimineața până seara ca să le ofere copiilor „totul”: jucării mai frumoase decât ale prietenilor, haine mai scumpe decât ale colegilor, case mai mari decât ale vecinilor. Cu toate acestea, în ochii acelor copii citeşti că şi-ar dori, de fapt, mai multe îmbrăţişări, mai multă atenţie, mai mult timp în compania părinţilor. Deşi ei au „totul”, şi-ar dori „puţinul” pe care îl au prietenii, colegii, vecinii. Au zeci, sute de obiecte, dar nu au un dram de iubire.

Şi, totuşi, există un loc în care majoritatea oamenilor sunt fericiţi. Raiul acesta, adică Facebookul, este locul unde oamenii nefericiţi îşi etalează măştile fericirii. Psihologii ar fi de altă părere, ceva de genul că dacă o persoană încearcă să îi convingă pe amicii virtuali că are o căsnicie fericită, cu siguranţă are muuulte probleme. Cu cât fericirea este mai mare pe Facebook, cu atât nefericirea este mai profundă în realitate, pentru că, spun psihologii, cuplurile cu adevărat fericite nu simt nevoia să dovedească nimic pe reţelele de socializare. Tot ei spun că dacă o persoană postează zi de zi zeci de selfie-uri în care arată impecabil, e clar că nu e mulţumită de aspectul său exterior. Dar, de ce să îi credem noi pe specialişti, adică pe aceşti amărâţi cu diplomă de psiholog, probabil că, uneori, mai greşesc şi ei (sau nu?).

Vara aceasta n-am mai alergat după himera fericirii, ci m-am mulțumit cu lucruri (mult prea) simple (pentru unii) – am avut timp să-mi îmbrățișez puiul, să-i citesc povești, să-l văd cum crește –, dar simt că am fost mulțumită sufletește. M-am odihnit și am citit, iar apoi am citit și m-am odihnit. Am profitat de clipele binecuvântate ale concediului și am călătorit pe meleaguri autohtone. Prea simplu, prea ca la noi în țară, dar atât de bine pentru mine, pentru că am fost înconjurată de cei dragi.

Tag-uri:
· · · ·
Categorii:
Despre fericire

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *