Aș vrea să spun că am o relație constantă, că este ca în cărți sau în filme: mereu pasională, plină de surprize și eternă. Însă, realitatea în care Altcineva este regizorul, iar eu și cel de lângă mine suntem niște simpli actori amatori, este cu totul altfel. Mă mulțumesc, totuși, cu faptul ca are un punct comun cu aceste relații prezentate de scenariști talentați: este plină de surprize! Și, dacă ar fi să dau un nume acestui scenariu al vieții în doi pe care îl trăiesc eu, l-aș numi „Povestea lui Uneori”, pentru că:
Uneori mă dezgolesc, când în momentele mele de anxietate îi mărturisesc secrete pe care nu ar fi trebuit să mi le mai mărturisesc nici măcar mie. Răscolesc amintiri și, cu încredere și inconştiență, mă confesez lui, ca unui duhovnic care are puterea să înțeleagă și să ierte în numele altora.
Uneori mă aprind, când mâinile lui mă caută febrile, când ochii împăienjeniți de patimă se oglindesc în ai mei, când vorbele sale se transformă în sunete rostite sacadat, când totul în jur dispare și rămânem doar noi, doi oameni ce se iubesc enorm.
Uneori plâng, când vorbele de dor se transformă în vorbe care dor, când, fără discernământ, în apriga luptă casnică, în rutina zilelor, cuvintele se metamorfozează în cuțite care se înfig profund, fără preaviz, în inima mea și apoi se depozitează grijulii în memoria afectivă. Și totuși, chiar și atunci când vorbele devin otravă, mângâierile ce le urmează devin un antidot care nu dă greș.
Uneori renasc, când printr-un buchet de flori transformă iarna-n primăvară, când printr-un gest sau o vorbă reinventează, ca un magician, povestea noastră.
Și astfel, învăț că într-o relație totul se poate schimba de la o clipă la alta, că trebuie să existe o doză de nebunie sau de inconştiență în fiecare dragoste, că sentimentul de a te simți iubit îți dă puterea să treci peste orice greșeală.
