fbpx
„Niciodată nu este prea târziu să-ți transformi visul în realitate.“

Dacă n-ar fi fost el…

de

De îndată ce deschise uşa bucătăriei, aroma de cafea invadă toată casă. Tiptil, cu paşi de pisică răsfăţată şi somnoroasă, se îndreptă spre măsuţa pe care se odihnea o cănă îmbuibată cu cafea încă aburindă, cu lapte şi miere, aşa cum îi plăcea ei. Era prima lui declarație de dragoste din ziua respectivă. Nu era un maestru al cuvintelor, dar gesturile, faptele lui îi demonstrau că ea este prezentă permanent în gândurile lui.

De-abia după ce bău câteva înghițituri zdravene de cafea, auzi freamătul viscolului care spulbera potopul de zăpada. Se îndreptă spre fereastră dinspre grădină și privi curioasă spre avalanșa de fulgi de nea. Pomii, care zilele trecute se pregăteau să își îmbrace haina pastelată, păreau acum copleșiți de această revărsare de zăpadă, iar ea aproape că simțea tânguirea lor. Florile care se grăbiseră să încolţească, păcălite de razele de soare din zilele precedente, acum păreau descurajate, răvăşite de haosul din natură. Soneria stridentă a telefonului o determină să părăsească acest deprimant tablou și să se îndrepte precipitată spre dormitor.

Era el. Deși în cursul săptămânii nu aveau ocazia să își bea cafeaua împreună, deoarece el era nevoit întotdeauna să plece dis-de-dimineață, o suna de fiecare dată ca să-i ureze să aibă o zi bună. Era rutina de care avea nevoie ca să se învioreze cu adevărat. După ce devoră cu poftă croissantul cu unt și își termină ritualul matinal, se grăbi spre serviciu, întrucât îi plăcea să fie punctuală. Drumul spre locul de muncă, destul de lung, îi oferea ocazia să se relaxeze, ascultând muzică, și să se gândească, pe îndelete, la ce are de făcut în ziua respectivă. Mașina mică şi cochetă era pentru ea a doua casă, pentru că își petrecea destul de mult timp conducând.

Planificaseră ca în weekendul acesta să evadeze din oraș, pentru a sărbători cei douăzeci de ani de când erau împreună, așa că acum rememora discuția pe care o avuseseră seara trecută și încerca să schițeze în minte o lista cu lucrurile de care aveau nevoie. „Asta e responsabilitatea ta, – îi spusese el pe un ton fals serios –  mă bazez pe tine, pentru că ştii că eu sunt împrăştiat!”. Nu era adevărat, era cea mai ordonată persoană pe care o cunoştea, dar nu suporta să facă bagajele, însă pentru ea acest aspect nu reprezenta o problemă, aşa că preluase ea acestă responsabilitate.

Oare când trecuseră cei douăzeci de ani? Parcă mai ieri se cunoscuseră întâmplător pe holurile cenuşii ale bătrânei Universităţi. Fără sprijin din partea părinţilor, fără ajutor din partea cuiva, construiseră totul de la zero: relaţie, familie, casă, cariere. Aveau un singur copil, student acum, care era centrul micului lor univers. Momentul cel mai greu fusese când ea descoperise că suferea de o boală ce ar fi putut să îi fie fatală. Probabil că dacă nu l-ar fi avut pe el alături, care să o încurajeze să fie puternică, să lupte pentru ei, pentru familia lor, acum nu mai era…Câteva lacrimi dezlănţuite se prelinseră din ochii ei albaştri, atât de frumoşi. Mintea ei blocase aceste amintiri dureroase, însă acum ele găsiseră o portiţă deschisă şi năvăliseră către prezent. Un fior rece îi străbătu corpul, când îşi aduse aminte de zbuciumul acelor ani. Dacă n-ar fi fost el…

Îşi propuse să închidă încă o dată poarta trecutului şi să se concentreze asupra prezentului, care îi oferea atât de multe momente de bucurie. Îşi ridică ochii către cer şi mulţumi în gând pentru toate zilele dăruite. Între timp, norii se risipiseră, iar razele timide ale soarelui îşi făceau loc în sufletul ei. Călătoria nu se sfârşise, mai avea atât de multe de văzut, de trăit, de povestit.

 

 

 

 

 

 

Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
Despre ea şi el

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *