„Niciodată nu este prea târziu să-ți transformi visul în realitate.“

Oare unde merge trenul vieţii mele?

de

Trenul vieţii mele nu a plecat dintr-o gară importantă, ci dintr-o haltă modestă, liniştită, înconjurată de păduri şi, până acum, a mers când pe un drum drept, când pe un drum sinuos. Uneori a urcat, alteori a coborât vertiginos, iar de foarte multe ori am avut senzaţia că a poposit prea prea mult într-o staţie, irosind timp preţios, iar eu nu am ştiut cum să îl fac să pornească din nou la drum.

Când credeam că nu mai are resurse să pornească iar la drum, trenul vieţii mele s-a avântat pe alte drumuri, sfidând barierele prejudecăţilor celor din jur.

N-am plecat la drum cu prea multe bagaje, însă, din puţinul lor, „ai mei” au avut grijă să-mi dea câteva cărţi, pentru a-mi face „călătoria” mai plăcută. Când trenul era gol, când singurătatea din compartimentul meu era prea apăsătoare, aceste cărţi au fost refugiul meu. Aceleaşi cărţi m-au ajutat să (re)descopăr lumea din jur, să mă bucur de corola de minuni a lumii.

Unii oameni au urcat, alții au coborât din trenul vieții mele, puțini sunt cei care au rămas constant în compartimentul în care călătoresc eu. N-am zăvorât uşile trenului, nu i-am forțat nici pe unii să urce, nici pe ceilalți să coboare, a fost alegerea lor de fiecare dată. Totuși, dacă unii dintre ei au ales să rămână pe un peron sau, la un moment dat, au ales să urce într-alt tren (ce a părut) mult mai interesant, nu m-a interesat, n-am mai privit înapoi.

Cel mai mult îmi plac acei călători tăcuţi, care nu-i deranjează pe cei din jur, acei călători care nu fac risipă de cuvinte. Îmi place să-i observ, să încerc să le ghicesc visurile sau, dimpotrivă, ofurile, lacrimile camuflate în spatele zâmbetului discret.

Observ cu tristețe că mulţi dintre călători sunt atât de preocupați să nu-şi piardă bagajele în care au îndesat bunuri materiale, încât nu se mai pot bucura de frumuseţea peisajului. Din ce în cei mai puțini călători duc în bagajele lor idealuri și sentimente. Apoi, sunt cei care poartă în bagajele lor amintiri din halta copilăriei sau din cea a tinereții. Pe unii îi preocupă faptul că această călătorie s-ar putea să fie prea scurtă, alții fac tot ce le stă în putință ca voiajul lor în acest „tren al vieţii” să fie cât mai lung.

Mă întristează, de asemenea, cei care au uitat de comunicarea faţă în faţă, cei care au devenit sclavii telefonului mobil. Deşi stau în acelaşi compartiment, unii pasageri nu mai discută, nu mai povestesc, nu-şi mai împărtăşesc gânduri şi sentimente, nu mai interacţionează în niciun fel, ci îşi irosesc timpul într-o lume virtuală.

De curând, de vreo cinci ani, după o îndelungată aşteptare, lângă mine s-a aşezat un mic pasager, care îmi face călătoria mult mai interesantă. Cum aş putea descrie atmosfera actuală din trenul vieţii alături de acest mic călător? Printr-un oximoron: haos plăcut. Nu din cauza lui, ci datorită lui, călătoria mea este altfel, total diferită de acum încolo. Probabil că a venit vremea să schimb macazul și să fiu mult mai prudentă pe noul drum pe care l-am ales. De acum, nu mai sunt responsabilă numai pentru mine, ci și pentru acest mic pasager.  Un lucru este sigur de acum încolo: chiar de va călători în același vagon cu mine, chiar de va alege să călătorească la un moment dat în alt compartiment, el va fi prezent în permanență în trenul vieții mele.

            Niciodată nu e prea târziu!, acesta este mottoul care îmi călăuzeşte „călătoria”. Fie că-i lungă, fie că va fi scurtă, intenţionez să-mi fac această călătorie cât mai interesantă, de aceea nu mă tem de schimbări, mai ales dacă acestea mă ajută să evoluez.

 

 

Categorii:
Femei puternice

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *