Doar ochii îi mai zăresc, iar ochii aceștia nu exprimă bucurie. Vin sărbătorile, iar ochii oamenilor care trec grăbiți pe lângă mine exprimă neliniște.
Le caut privirea, dar le zăresc ridurile.
Caut speranța în ochii lor, dar, de cele mai multe ori, zăresc resemnarea sau întrebările fără răspuns. Oare mâine cum va fi? Oare la anul va fi mai bine? Oare cât mai ține? Oare ne vom mai întoarce la viața noastră dinainte?
Coșurile lor și ale mele sunt pline, dar sufletele ne sunt goale.
Masa ne va fi îmbelșugată, dar unele scaune vor rămâne neocupate. Unii nu vor putea veni acasă, așa cum făceau în alți ani, alții au plecat într-o lume mai bună.
*
A fost un an altfel. Poate mai bun, pentru că am petrecut mai mult timp alături de copiii și soții noștri. Cu siguranță mai rău, pentru că nu i-am putut îmbrățișa atât de des, pe cât ne-am fi dorit, pe părinții noștri. Poate mai bun, pentru că ne-am dat seama cât de important este să avem bucățica noastră de pământ și de cer. Cu siguranță mai rău, pentru că am pierdut miresmele, pastelurile unei primăveri.
A fost un an altfel. Poate mai bun, pentru că am învățat să prețuim fiecare clipă ce ne-a fost dată. Cu siguranță mai rău, pentru că ne-au fost furate clipe prețioase pe care le-am fi putut petrece împreună cu cei dragi nouă.
Aș fi crezut că îmi vor lipsi călătoriile sau poate aș fi crezut că îmi vor lipsi sesiunile de shopping, dar mi-au lipsit oamenii. Nu mi-a fost de ajuns să îi aud, mi-am dorit să îi îmbrățisez, să stau relaxată alături de ei, să le simt bucuria sau nefericirea, să le privesc zâmbetul, să le strâng mâna.
Mi-e dor de zâmbetul oamenilor.
2020, de ce l-ai furat?
2021, fii bun cu noi!
