Mi-e dor de mine, aşa cum ştiu că pot să fiu primăvara. Mi-e dor să renasc, să înfloresc, să fiu cea mai bună variantă a mea.
Mi-e dor să mă trezesc la viaţă, să ies din bârlogul casei mele, după o lungă hibernare, şi să fiu luată prin surprindere de parfumul discret al pomilor înfloriţi. Mi-e dor de valsul petalelor de cireş ce se desprind alene din corolă, sub adierea blândă a vântului.
Mi-e dor de culoare, de pastelurile graţioaselor flori din grădina mea.
Mi-e dor să mă înveşmântez cu razele delicate ale soarelului şi să mă dezbrac de gerul aspru al iernii.
Mi-e dor de tril şi de zumzet, mi-e dor de cântecul voios al primăverii. Mi-e dor de şoaptele pârâului ce se grăbeşte să dea la o parte crusta rece a iernii.
Mi-e dor de verdele crud al ierbii ce se revarsă dintr-odată peste munţi şi peste văi, izgonind timida zăpadă a ultimelor zile de iarnă.
Mi-e dor să-mi las sufletul să se dezgheţe şi să dau jos, rând pe rând, ca pe nişte cojoace incomode şi inutile, plictisul, apatia, pasivitatea, ce mă caracterizează iarna.
Mi-e dor să am un chef nebun de viaţă. Mi-e dor de mine şi de tine, primăvară!
