Iubesc cuvintele, aceste divine instrumente prin intermediul cărora putem să ne dezlănţuim emoţiile sau să ne descătuşăm gândurile.
Sunt sclava cuvintelor şoptite, care alină, care stârnesc fiori, care lecuiesc răni ale sufletului.
Ador cuvintele aromate, parfumate cu sentimente nestăvilite. Cu toate acestea, nu mai pot să cad în capcana cuvintelor tandre, duioase atât de uşor, nu mai pot fi ispitită doar prin cuvinte vulcanice, pătimaşe.
Iubesc cuvintele, deşi ştiu că ele pot fi răstălmăcite sau luate de vânt…dar şi mai mai mult iubesc faptele.
Vreau dovezi, probe, fapte.
Sunt dependentă de gesturile care grăiesc mai mult decât adoratele cuvinte. Vreau să văd că lui îi pasă că sunt obosită sau îngrijorată de ceva. Vreau să fiu încurajată, când nori ameninţători se ivesc pe cerul meu. Vreau să fie alături de mine, ţinându-mă strâns de mână, atunci când am nevoie cu adevărat.
Vreau să aibă încredere în mine, să călătoresc nestingherită prin gândurile lui.
Îi dau speranţe din speranţele mele, vreau să-mi dea curaj din curajul lui. Îi dau ani din anii mei, vreau să-mi dea visuri din visurile lui.
Vreau să fiu îmbrăţişată, când simt că zilele-mi sunt negre, iar nopţile-mi sunt albe.
Vreau să fiu sărutată pe frunte, când lacrimi amare se scurg din ochii mei.
Vreau miere, când toţi ceilalţi îmi oferă venin.
