„Niciodată nu este prea târziu să-ți transformi visul în realitate.“

Cuvinte nerostite

de

Am simţit toată viaţa că părinţii mei m-au iubit fără pauze, fără limite, fără condiţionări, fără să ceară nimic în schimb. M-au iubit pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce aș fi putut fi, m-au iubit în ciuda nenumăratelor mele defecte. Chiar şi atunci când eu greşeam, chiar şi atunci când eu credeam că i-am dezamăgit, chiar și atunci când toți ceilalți îmi întorceau spatele.

Îmi aduc aminte, deseori, de zilele îndepărtate ale copilăriei mele, când ceva parcă mă reţinea să le spun părinţilor mei că îi iubesc „până la stele şi înapoi”, că apreciez tot ceea ce fac pentru mine. Găseam întotdeauna prilejul să le reproşez că erau prea stricţi cu mine, că mă dojeneau pentru toate boacănele pe care le făceam, însă nu găseam nicicând prilejul să le mulţumesc pentru că mă încurajau, că mă sprijineau de fiecare dată când aveam nevoie.

Mă gândesc, adesea, la zilele adolescenţei mele, când nu aveam curajul să le mărturisesc părinţilor mei că îi iubesc şi că le sunt recunoscătoare pentru toate sacrificiile pe care le făceau pentru mine. Puteam să le reproşez că nu mă lasă la petrecerea organizată de vreun coleg, despre care nu ştiau prea multe detalii, dar nu eram capabilă să le mulţumesc pentru că mă lăsau să plec în toate excursiile organizate cu multă responsabilitate de diriginta mea. Eram în stare să îi critic pentru că hainele lor sunt ponosite, dar nu găseam puterea le mulţumesc din suflet că strâng banuţ cu bănuţ, ca să pot să îmi cumpăr nu ştiu ce haină la modă, pe care mi-o doream tare mult.

Îmi vin în minte, uneori, zilele tinereţii mele, când uitam să le spun părinţilor mei cât de mult îi iubesc şi cât de dor îmi este de ei, fiindcă îi vedeam din ce în ce mai rar, dar nu uitam să le cer bani, pentru că aveam nevoie, ca orice studentă, de cărţi, de haine noi, de…câte şi mai câte.

Da, poate că pe atunci aveam un comportament pueril, poate că eram naivă sau ignorantă, poate că nu intuiam cât de multă nevoie au că să audă de la mine că îi iubesc, dar acum, când nu mai am nicio scuză de genul acesta, oare ce mă reţine să le spun, cât mai des posibil, că îi ador? Oare ce mă reţine să le mărturisesc că le iubesc mâinile care mi-au şters lacrimile şi m-au mângâiat pe creştet, că le iubesc ochii care au plâns pentru că nu-mi puteau oferi tot ce îmi doream eu, că le iubesc braţele care m-au îmbrăţişat de fiecare dată când alte braţe m-au respins? Oare ce mă reţine să le spun, cât mai des cu putinţă, cât încă mai am şansa asta, că îi iubesc pur şi simplu? Fără pauze, fără limite, fără condiţionări, fără să cer nimic în schimb…aşa cum au făcut şi ei toată viaţa.

Cuvintele nerostite se transformă adesea în regrete tardive, în suspine ale sufletului. Unele cuvinte nerostite își dau duhul în spatele buzelor care le țin încătușate, altele otrăvesc sufletele care le adăpostesc. Nu le mai amâna! De foarte multe ori, mai târziu e pur și simplu prea târziu.

Categorii:
Emoții

Comentarii

  • Ei stiu si simt iubirea ta,nu trebuie rostite cuvinte care,oricum, nu ar schimba cu nimic legatura dintre voi.

    mona 24 aprilie 2018 11:15 Răspunde
    • Probabil ca ai dreptate, Mona. Iti multumesc ca mi-ai scris aici. Te imbratisez!

      Dani Dumitrescu 28 aprilie 2018 12:14 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *