„Niciodată nu este prea târziu să-ți transformi visul în realitate.“

Despre studenţie, cu nostalgie

de

O studentă pasionată de beletristică, înconjurată de trei mediciniste, litere versus cifre, acestea sunt coordonatele de bază ale studenţiei mele. Știți genul acela de studente care petrec de seara până dimineața, care chiulesc de la cursuri, care trăiesc pe spezele părinţilor? Aşa credeţi că eram noi? Nțțțț! Noi eram celălalt gen, plictisitor din cale-afară: cu excepția zilei de dinaintea unui examen, învățam de dimineața până seara sau repetam de seara până dimineaţa, mergeam la (aproape) toate cursurile, ne mulțumeam de cele mai multe ori cu o felie de pâine prăjită cu margarină. Cartofii prăjiţi? Un adevărat răsfăț culinar, un festin.

Capra cu trei iezi eram pe atunci. Bineînțeles că îmi plăcea rolul, bineînțeles că ele profitau de faptul acesta.

Una dintre medicinistele studioase era chiar sora mea, pe care, bineînțeles, o ador. O altă medicinistă, prietena mea pe viață, confidenta mea de atunci, e actuala mea sfătuitoare în momentele – dese și foarte dese – când panica mă cuprinde, fiindcă sunt genul acela de mamă ce-şi imaginează cele mai devastatoare scenarii aproape de fiecare dată când copilul are o banală răceală. Cealaltă, tiza mea, este persoana de la care am învățat ce înseamnă cu adevărat să ai răbdare. Nu este ardeleancă, dar, cumva, în ADN-ul ei, s-a rătăcit un cromozom de ardelean get-beget.

Regula de bază cu o zi înaintea unui examen? Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese. Unde se relaxează cel mai bine niște studente serioase și studioase?  La cumpără…ăăă, da, mamă, la bibliotecă ne duceam în prag de examen. Probabil că medicinistele mele de-abia așteptau un imbold ca să evadeze din universul broaștelor disecate, aşa că, în ziua aceea, n-a trebuit să insist prea mult să o conving pe V., una dintre ele, să meargă cu mine prin magazine, ca să-și revigoreze garderoba.

Cine a făcut facultatea prin anii ’94 poate că îşi reaminteşte că erau în vogă pe atunci nişte haine de toamnă-iarnă, cărora noi le spuneam pelerine. Ca să vă faceţi o idee despre aceste pelerine, imaginaţi-vă haiducii lui Iancu Jianu sau, după gusturi, vampirii lui Vlad Ţepeş. Dacă reuşiti să faceţi abstracţie de elementele folclorice de pe hainele celor dintâi sau de culoarea rubinie a vestimentației celorlalţi, aveţi în faţa imaginea acestor pelerine despre care vă spuneam. Mă rog, ideea este că eu şi cu V., în graba noastră de a părăsi camera de cămin în care mirosea a suprasolicitare intelectuală (varianta academică)/ a creier încins (aşa, mai pe româneşte), ne-am îmbrăcat amândouă cu pelerina din dotare. În afară de niște carouri în plus, insesizabile pentru ceilalți, întrucât erau ascunse pe partea interioară a glugii mele, cele două pelerine (gri) erau asemănătoare. Întrucât aveam părul foarte lung pe atunci, carourile nu mai erau observate de către alte persoane și, astfel, cele două pelerine păreau identice. Nici n-am făcut douăzeci de pași prin nemaipomenitul oraș universitar, plin de bălți, că am fost de îndată complimentate. Ceva despre nişte siameze taaare asortate. Deja pelerinele noastre atrăgeau atenţia tuturor. După alți douăzeci de pași, alte voci juvenil-masculine, admirative: „Heeei, surorile siameze, nu vreţi să ne daţi şi nouă un autograf?!”. Dacă tot aţi încercat să vă imaginaţi cum arătau pelerinele cu pricina, acum încercaţi să vă imaginaţi cum arătau obrajii noştri în acele momente. Ştiţi culoarea tomatelor pârguite? Da, aceasta era și culoarea obrăjorilor noștri.

Cum, necum, am reușit să facem, în acelaşi timp, o graţioasă piruetă și ne întoarcem repede-repejor în camera noastră de cămin, refugiul nostru de studente tocilare. Nu știu pe unde se mai află acum pelerina buclucaşă, dar vă garantez n-am mai purtat-o din ziua aceea.

Privind în urmă, simt că am pierdut, fără să ştiu când şi cum, inocenţa acelor timpuri…Viaţa la cămin nu a fost niciodată plictisitoare. Viaţa la cămin m-a învăţat ce înseamnă să împarţi bucurii şi necazuri, să râzi cu lacrimi, să trăieşti modest, să te mulţumeşti cu puţin și, mai ales, să legi prietenii autentice, prietenii care să dureze o viață-ntreagă.

Categorii:
Amintiri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *