„Niciodată nu este prea târziu să-ți transformi visul în realitate.“

Îmi plac oamenii care tac

de

Am constatat că, pe măsură ce trece timpul, devin din ce în ce mai selectivă, nu mai pot accepta în jurul meu profitorii, disimulanţii, bârfitorii şi, mai ales, oamenii care vorbesc mult, fără să transmită nimic. Nu-i mai accept pe cei care îşi aduc aminte de mine doar atunci când au nevoie de ceva, pe cei care una-mi spun şi alta fac, pe cei care răspândesc zvonuri, conştienţi fiind că provoacă încurcături sau suferinţă. În schimb, îmi plac din ce în ce mai mult oamenii lângă care sufletul meu se simte în siguranţă, oamenii care nu fac risipă de cuvinte.

Îmi place să stau lângă oamenii care tac. Îmi place să le respect tăcerea, solitudinea. Unii mă privesc pentru o clipă, îmi zâmbesc discret, iar apoi îşi continuă firul gândurilor, alţii ascund drame în spatele acestor tăceri, camuflează mii de lacrimi. Poate că sunt tăceri prin care oamenii respectivi încearcă să tragă cortina peste spectacolul trist al vieții lor. Ce drept am eu să pătrund în sanctuarul intimităţii lor? Ce drept am eu să încerc să dezleg enigma acestor cuvinte nerostite?

De-a lungul timpului, am învăţat că unele tăceri se transformă în punţi, altele se transformă în abisuri între persoane. Unele tăceri unesc suflete, altele, dimpotrivă, sunt ostentative sau stânjenitoare, prevestesc începutul sfârşitului. Unele tăceri ne liniștesc, altele, din contră, ne tulbură.

Unii oameni tac doar în anumite circumstanţe. Pentru ei tăcerea este o alegere. Tac, nu pentru că nu au nimic de spus, ci pentru că ştiu că aşa este înţelept, pentru că au învăţat că anumite vorbe sunt de prisos. Ei aleg să tacă, pentru că sunt conştienţi că, dăcă ar rosti anumite cuvinte, acestea s-ar izbi de zidurile nepăsării. Alţii aleg să tacă, pentru că se află în prezenţa anumitor oameni care nu ştiu altceva să facă decât să răstălmăcească vorbe.

Am cunoscut oameni pentru care tăcerea nu este niciodată apăsătoare, este doar o latură a personalității lor. Sunt oameni care vorbesc mult şi oameni care tac mult. Dacă suntem îngăduitori cu primii, de ce n-am fi şi cu ceilalţi? De ce ne sperie tăcerea aceasta misterioasă a oamenilor însingurați?

Uneori, tăcerea e molipsitoare. Poate fi tăcerea oamenilor dintr-un lăcaș, oameni care știu să asculte o rugăciune tămăduitoare de suflete. Poate fi tăcerea aceea comună, nesilită, a oamenilor care știu să respecte suferința unui om care tocmai a pierdut pe cineva drag.

Cel mai mult îmi place tăcerea aceea complice a oamenilor care se iubesc, care nu au nevoie de cuvinte, ci doar de gesturi și priviri. Tăcerea aceea care dizolvă totul în jur, care ignoră chipurile celorlați, care face abstracție de zgomotele deșarte ale lumii. Tăcerea care se transformă într-un limbaj secret, unic, pe care doar cei doi îndrăgostiți îl cunosc.

 

Categorii:
Gânduri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *