„Niciodată nu este prea târziu să-ți transformi visul în realitate.“

Când „prietenii” îşi dau jos masca

de

Vrem, nu vrem, rădăcinile vieţii noastre sunt adânc înfipte în trecut, în experiențele pe care le-am trăit cândva. Adesea, acest trecut – pe care noi îl considerăm un capitol încheiat –  ne blochează drumul către un prezent liniștit.

Aproape toţi am trecut la un moment dat prin situaţii care ne-au schimbat percepţia asupra ideii de loialitate. Relaţii de prietenie ce păreau trainice sunt zdruncinate, uneori, din cauza unor vorbe aruncate în vânt, în momente de furie. Învinuiri nefondate, jigniri ce nu pot fi uitate, insulte ce nu pot fi trecute cu vedere se transformă în săgeţi otrăvite pentru sufletul nostru.

Unii regretă vorbe pe care le-au spus, alții nu pot uita nicidecum vorbe ce le-au fost spuse. Și unii, și alții refac scenarii o viață întreagă, dar realitatea este că trecutul nu mai poate fi schimbat. Şi unii, şi alţii poartă în suflet, o viață întreagă, veninul regretului sau al ranchiunei, fără să găsească un antidot. Și unii, și alții sunt captivi în același cerc vicios al unor vorbe ce s-au transformat, treptat, în răni nevindecate.

Pentru toți, trecutul ar trebui să fie o lecție, nu un bagaj greu pe care să îl poarte o viață întreagă. Unii trebuie să învețe să se ierte pe ei înșiși, alții trebuie să facă un efort și să ierte greșelile celorlați, pentru că numai așa se pot elibera de povară.

Şi mai dureros este atunci când un prieten te trădează, când își dă jos masca și se dovedeşte a fi altcineva decât te aşteptai tu să fie.

Acum câţiva ani, m-am despărţit de o prietenă, deoarece divulgase tuturor un secret pe care eu i-l încredinţasem la un moment dat. Nu m-a afectat foarte mult faptul că aproape toţi cunoscuţii mei aflaseră o informaţie despre mine pe care eu nu voiam să o dezvălui, ci faptul că ei nu i s-a părut grav ceea ce a făcut. Mai mult de atât, nu recunoştea nimic, dar eu ştiam sigur că ea este sursa, pentru că nu mai destăinuisem nimănui altcuiva acele informaţii. Pentru că nu reuşea să găsească nicio scuză plauzibilă, a început să ridice tonul la mine, ba chiar să mă jignească, până când am părăsit locul respectiv, punând astfel capăt unei situaţii penibile.

Ulterior, când probabil că şi-a dat seama că a greşit, m-a sunat de câteva ori, a încercat să îşi ceară iertare, invocând tot felul de scuze. Probabil că şi eu am greşit, probabil că ar fi trebuit să mai acord o şansă prieteniei noastre, dar pur şi simplu nu am mai putut să trec cu vederea. Am rememorat de nenumărate ori momentul respectiv şi mi-am dat seama că nu am putut să o iert pentru că, de fapt, relaţia noastră de prietenie se erodase mai demult, iar acea dispută nu era decât picătura care umpluse paharul.

De curând, ne-am reîntâlnit întâmplător la o petrecere. Ca şi cum nimic nu se întâmplase, m-a întrebat ce mai fac, ce mai fac ceilalţi membri ai familiei, ce mai este nou în viaţa noastră.

Am iertat-o, de dragul amintirilor frumoase din perioada în care credeam că alături de mine se află o persoană loială. Am iertat-o, de dragul nenumăratelor clipe în care am ne-am bucurat împreună de o reuşită. Am iertat-o, de dragul momentelor când plângeam sau râdeam împreună.

Acum știu că dacă o persoană alege să ierte, de fapt alege să vindece o rană şi să se elibereze, treptat, de fantasmele trecutului.

Dacă o persoană alege să ierte nu înseamnă că este credulă sau că tolerează o greşeală, ci înseamnă că este înţeleaptă şi acceptă că trecutul nu mai poate fi schimbat. A ierta înseamnă, de fapt, a te dezlega de un trecut care îţi otrăveşte prezentul.

Am iertat-o… dar oare voi fi în stare să uit?

Tag-uri:
· · · ·
Categorii:
Marturisiri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *