„Niciodată nu este prea târziu să-ți transformi visul în realitate.“

Cu blândețe

de

Dacă ar trebui să aleg un cuvânt care să o caracterizeze pe mama mea, categoric aş alege blândeţea. Nu s-a impus niciodată în faţa noastră, a copiilor de odinioară, prin duritate, prin reguli stricte, ci prin vorbe şi gesturi blânde, prin duioşie. Ştia întotdeauna cum să deşerte în faţa noastră o tolbă de bunătate care să anihileze orice zvâcnire de revoltă.

Arsenalul ei de luptă împotriva năzbâtiilor noastre era format doar din priviri cicălitoare şi sfaturi. Zeci de sfaturi care, totuşi, nu deveneau plictisitoare sau agasante, ci ne convingeau prin justeţea lor. Nu rostea niciodată vorbe care să ne sfâşie sufletul, ci vorbe care să ne meargă la suflet. Comportamentul ei nu era impus, ci era dictat de instinctul ei de mamă care îşi dă seama umilirea, că agresiunea, fizică sau morală, nu este şi nu va fi vreodată o soluţie atunci când vrei să educi un copil.

Întrucât am un băieţel de 4 ani şi îmi petrec o foarte mare parte din timp în locurile de joacă, sunt adeseori martora unor scene care îmi lasă un gust amar. Văd  mame care aleg să țipe, când ar putea să explice, aleg să lovească, deși ar trebui să ocrotească. Din păcate, încă mai există mentalitatea autohtonă că bătaia este ruptă din rai şi că o palmă nu a omorât pe nimeni. Încă mai există părinţi care cred că a ţipa la un copil este acelaşi lucru cu a fi autoritar. Nu, a ţipa la un copil nu înseamnă că acel părinte este mai exigent, ci înseamnă că acel copil va fi marcat pe viaţă de  comportamentul agresiv al propriului părinte.

Copiii trebuie să fie dojeniţi în anumite situaţii, dar nu trebuie să fie bruscaţi. Ei pot fi corectaţi  când e cazul, dar nu umiliţi. Ei aşteaptă de la noi să îi îndrumăm, să îi îmbrăţişăm, să îi sprijinim, să îi încurajăm, şi, mai ales, să îi iubim necondiţionat, să nu-i privăm de blândeţe.

Probabil că influențată de mama mea, atunci când vreau sau să aplanez un conflict care apare, inevitabil, între copii în locurile de joacă – din cauza jucăriilor “împrumutate”, din cauza faptului că se lovesc sau se împing – aleg calea bândetii. E adevărat, poate că uneori mă mai las dominată  și  de impulsul de a reacționa mai dur, dar până  la urmă tot la blândețe apelez, pentru că ştiu că violenţa nu naşte decât violenţă.

Copiii trebuie crescuţi cu blândeţe, cu multă răbdare, tact şi empatie. Ei trebuie să simtă că sunt iubiţi, să simtă că sunt în siguranţă. E normal să folosim un ton autoritar, ferm, atunci când copiii greşesc, dar nu este firesc să-i agresăm fizic şi moral, să ţipăm la ei, să-i jignim sau să-i umilim.Violenţa nu înseamnă disciplină, violenţa înseamnă abuz.

Categorii:
Educație

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *